Istorie

Evolutie si scurt istoric

               Comuna  Românaşi este situată în sud-estul judeţului Sălaj, într-un mediu geografic  deosebit de armonios al Depresiunii Agrijului, din arealul Platformei Someşene. Este străbătută în mare parte de DN1F (E81), care face legătura între Zalău şi Cluj –Napoca. Românaşi este centrul comunei şi se află în intersecţia drumului national cu DJ 108A, la o distanţă de 19 Km de reşedinţa de judeţ, municipiul Zălau si la  65 Km de Cluj – Napoca. Comuna cuprinde si satele: Ciumărna, Chichişa, Păuşa, Poarta Sălajului şi Romita.  Are o întindere de la NV la SE de cca 16 Km, pe DN1F şi de la SV la NE de-a  lungul Văii Agrijului, pe DJ108A de cca 13 Km; suprafaţa comunei fiind de 6636 ha.
Inspre vest-nord-vest se invecinează cu municipiul Zălau, la nord este comuna Creaca, la nord – est comuna Bălan, la est com. Hida, la sud-est,  Sânmihaiul Almaşului, la sud-sud-vest com. Agrij şi la nord – vest vecinatatea este cu Treznea.  Pozitionat aproape în centrul teritorial al comunei, satul  Românaşi se află la distanţe mici de satele aparţinătoare,  având căi de acces de nivel naţional şi judeţean. Urcând culmile  Meseşului pe DN 1F, la 5 Km se află satul Ciumărna iar spre sud la 3 Km, satul Poarta Sălajului. Pe DJ 108A Ciucea – Jibou se află satele Păuşa la 5 km, Chichişa la 2 km şi Romita la 5 km.   Aceste două căi de comunicaţie au înlesnit dezvoltarea satelor prin accesul favorizant către centrele urbane apropiate cât şi în interiorul comunei. Numeroasele văi au permis această convergenţă rutieră de la Românaşi, oferindu-i poziţia cea mai favorabilă la “răspântie de drumuri” ca mic nod de comunicaţie, deţinut de – a lungul istoriei, alături de întregul sistem de aşezări.
Condiţiile naturale ale Platformei Someşene, cu elementele  specifice văii Agrijului, un culoar bun de adăpost, cu măguri cristaline, izvoare, păduri şi soluri fertile au favorizat dezvoltarea  încă din cele mai vechi timpuri a aşezărilor omeneşti şi orientarea lor către economia agricolă. Existenţa acestora poate fi datată încă din epoca neolitică şi a bronzului.  “Urmele descoperite în hotarul Românaşului; o lamă de cuţit şi un ac de cusut din os – tipice pentru această epocă –  păstrate la Muzeul de Istorie şi Artă din Zălau, sunt mărturii fericite ale existenţei mult îndepărtate a omului pe aceste meleaguri.
Toate satele comunei sunt menţionate în Repertoriul arheologic al României: Românaşi – aşezare hallstattiană, castru roman, două monumente funerare cu inscripţii (CIL, III, 840 – 841) fragmentare şi şterse, care menţionează soldaţi din două formaţiuni auxiliare: ala Siliana şi cohors I Batavorum Milliaria, – ştampilele de pe cărămizi atestă staţionarea în acest castru a cohortei VI Thracum Equitata (CIL, III, 8074, 24) şi a cohortei I Hispanorum quinquenaria (CIL, III, 6284 – 8074 şi drumul roman, în tradiţia populară, “Drumul lui Traian”.  Ciumărna – Podirei, unelte neolitice, Păuşa – nucleu neolitic din obsidian,  Romita – (Certie),  topoare preistorice, castru roman,  Poarta Sălajului – Drumul roman ce venea dinspre Napoca şi se împărţea  în două direcţii spre Buciumi şi Românaşi.
Organizarea acestei populaţii geto-dacice în triburi şi mai apoi într-un stat sclavagist, stat şi teritoriu cucerit şi supus de romani avea să  cunoască mari prefaceri, a căror pecete va rămâne pentru totdeauna in istoria poporului român.
Despre epoca romană la Românaşi, cercetările intreprinse de arhelologi au scos la iveală faptul că încă din secolul al II-lea aici exista un castru roman, care făcea parte din salba punctelor fortificate de apărare nord-vestică a graniţelor imperiului.  De pe Măgura Moigradului, la Romita (Certie), Sutor şi mai departe la Bologa, castrul de la Românaşi (Largiana) va fi fost de mare importanţă militară, economică şi civilă.  El se găsea pe platoul  numit de localnici “Cetate”, intre valea Seacă şi valea Ciumărnei. Săpăturile arheologice de aici  au scos la iveală multe monede, geme, vârfuri de lance, ţigle şi cărămizi sigilate. Ele se păstreză la colţul muzeistic al şcolii din Romanasi.  Existenţa a tot mai multor canabe pe lângă castru în vederea schimbului de mărfuri a dus la constituirea aşezarii civile  numită Largiana. De atunci şi până la părăsirea Daciei de către romani a avut loc un proces de fuziune între populaţia băştinaşă şi cea romană, mare parte din ea devenind stabilă pe aceste locuri .
După apariţia popoarelor barbare,  pe aceste locuri şi distrugerea Porolissumului la anul 247, (locul  va  purta un nume slav: Moigrad (Cetatea mea), se conturează aşa numita perioadă post romană, în care procesul efectiv nu constă în popularea regiunii sub aspect numeric, ci mai mult o modelare  a populaţiei daco-romane prin asimilarea influenţelor străine, slave şi mai târziu ugro-finice.  Ea  s-a stabilizat teritorial şi a crescut într-un ritm lent, mai ales în jurul drumului roman, pe lângă care au apărut noi aşezări. Stabilizarea populaţiei a dus la creşterea economică şi socială, ceea ce a impus pe plan politic organizarea cnezatelor în formaţiuni mai mari şi stabile. Teritoriul comunei făcea parte din Voivodatul lui Gelu, (Gelou) cu reşedinţa la cetatea  Dăbâca.
In luptele cu ungurii Gelu a fost infrânt şi ucis, iar partea de NV a Transilvaniei, unde se găseau şi cei care trăiau atunci aici,  au căzut sub stăpânirea maghiară, dupa care a început o nouă perioadă a istoriei şi pentru aceste locuri.
Prima  datare a localităţii se găseşte intr-un privilegiu regal din 1310 acordat magistrului Nicolae, fiul  banului Mykod şi stăpânul domeniului Egreeg, prin care “el şi urmaşii lui să poată lua vamă în loc de un dinar… doi dinari, după căruţele încărcate cu sare sau alte bunuri”. Privilegiul a fost câştigat pentru găzduirea regească a lui Carol I în Egregy, cu ocazia primei sale călătorii în Ardeal. 1440 Egregh, 1460, Magyar-Egreg/4. (III:334), 1505 Magyaregregh, Magyar Egregh  (Banffy II, 403), 1839 Unguraş, (Ungureaszu, (Lenk), 1850 Unguraşu, (st.Tr.), 1900, Magyaregregy, 1930 Unguraş,  1947, ( iulie 8) Românaşi.
Credem că forma  maghiară egres – egreg, este de fapt un termen german derivat din agras (germ. Med.) (cf. DAR; Gáldi, Dict.,82), cunoscut altfel din lat. acrus,  –  agrestis, „adică strugure verde” (acru. nn.), cf. It. Agresto, sp.agraz, ceh, agrest, pol. Agrest, rus agrus, sb.greš, ogrešta (Miklosich, Fremd W.,73)   Aşadar forma maghiarăegres a avut acelaşi traseu, pornind de la latină prin  contactul în primul rând cu germ. Agrasel,  (Stachelbeere n.n.), şi apoi prin scriere (limba scrisă iniţial în Pannonia, a fost latina). In ce priveşte derivarea  ca şi in cazul  Aghireşului (lat.alnun, arin, anin)  în maghiară: Eger + fá  nu poate fi luată în consideraţie aici, chiar dacă  ţinem seama că pe malul văii creşteau între alte specii şi arini.
Determinativul „magyar” a fost în uzanţă pentru multe localităţi din Transilvania, pentru a se sublinia valoarea etnică. Aici se explică prin necesitatea de a se deosebi cele două localităţi cu aproape acelaşi nume: Fel(so)-Egregy fiind (rom.) Agriczul, adică tufa de agrişe, actualul sat Agrij şi Al(so)-Egregy, Agrijul de Jos. Menţionăm că in documentele datate nu apar aceste forme, deşi ele existau. Motivul ar putea fi acela că Agrijul aparţinea încă de la inceputuri de Românaşi.  Faptul că determinativul a fost tradus în româneşte  „Unguraş” şi a rămas în uz până în 1947, s-a făcut din acelaşi motiv şi nu se explică intocmai. Toponimul „Unguraş”, folosit încă inainte de 1839, cum e menţionat, vine din slavul ągrinu, pl. ągure (Cihac, II, 437; cf. Vasmer, III, 173),  în blg. ugrin,  în sb. şi  cr. ugar. – ; ungurean(i). Aşaerau numiţi românii din Transilvania. Cunoaştem cuvintele ungurime, (naţia), a unguriza – maghiariza etc. Aşadar toponimul are o explicaţie simplă şi vine de la forma de plural „unguraşi”, un diminutiv folosit de localnici pentru a arăta că în sat, ungurii erau puţini la număr.   Sunt cunoscute la noi, multe antroponime de acest fel: Ungur, Ungureanu, Unguruşan ca şi de la forma directă Magyar: Maghear(u), Maghiar ş.a.
    Românaşul ca şi alte teritorii transilvane şi-a schimbat stăpânii de-a lungul veacurilor, fiind proprietatea când a voievozilor ardeleni, când a unor nobili maghiari privilegiaţi de regatul maghiar.
Multe nume de proprietari de moşii sunt amintite în documente de moştenire, de vânzare, donaţii, procese, importante doar pentru relaţiile feudale şi mai puţin privitoare la majoritatea populaţiei. Importanta de subliniat este existenţa vămii aminită în mai multe documente de patrimoniu printre care şi cel din 1507, când aici îl găsim menţionat pe Zombori Peter. O altă menţiune este cea din 1522 când Dobokai Miklos vinde tot Egregh-ul lui Dragfi Janos.  La 1550, în urma unui incendiu care a mistuit numeroase case acoperite cu paie, mulţi locuitori, din cei  aproximativ 500,  s-au bejenit prin alte părţi, satul rămânând cu o populaţie foarte redusă

Ca  loc de trecere, ce traversa această parte a Transilvaniei, la Românaşi au poposit caravane, feţe princiare şi regale, (Regina Izabella a înnoptat aici în 19 aug. 1551, când a părăsit Ardealul prin Zalău), dar şi convoaie militare conduse de Bathori,  Castaldo, Mihai Viteazu, Rakoczi, după bătălia pierdută la Jibou, din noiembrie 1705 şi în 1848, armatele revoluţionare maghiare.
Alte documente cu caracter fiscal  scot la iveală situaţia economică, numărul familiilor, starea lor socială şi datoriile relaţionate cu producţia agricolă a localităţii. Ele relevă exploatarea şi deposedarea de pământ  a ţăranilor, care in cele din urmă ajunseseră jobagi.
În1722 hotarul Românaşului era împărţit în două. Solul între munţi era un teren foarte sărac, de culoare roşie şi câmpia  ceva mai fertilă, nisipoasă şi de culoare galbenă, dar săracă în îngrăşământ; se ara de trei ori cu 4 şi 6 boi. Pământul producea de două ori sămânţa. Fânul era de pădure. Revărsarea pârâului  Agrij provoca deseori pagube acestui sat. Moara era  pe moşia nemeşească. Exploatarea pădurii era permisă pentru oamenii de rand numai pentru lemne de foc.   Atunci în satul Românaşi,  cei 6 iobagi, 6 răzeşi şi 4 slujitori de curte înregistraţi  aveau 16 terenuri şi jumatate, 16 boi, 21 vaci şi 10 viţei şi viţele, 4 cai, 18 oi şi capre, 44 porci, pământ arabil de 92 de câble, 32 găleţi, cultură de toamnă, 9 găleţi şi 3 metreta (unitate de volum gr.cca 39,39 L.(n.n.), cultură de primăvară; s-au produs aici în anul precedent adica la 1721, 40 de clăi de grâu, 24 clăi de ovăz, orz şi alac, 15 clăi de cânepă şi in, 5 metreta mălai şi 31 de căruţe de fân.
Districtul Românaşi avea oficiu poştal încă din 1722, iar din anul 1765, ajunge în posesia familiei nobiliare Ketheli. În 1733, în Românaşi existau 70 de famili, cca 300 de suflete  conduşi de preotul unit Ioan,(Ctia Klein), iar în 1750 ajunseseră la 458 de suflete greco-catolice (Ctia.Aron).  După anul 1779, datorită unor împrejurări,  au trecut cu toţi la cultul ortodox. Mica capelă a romano-catolicilor a fost distrusă.
În cercetările sale din 1837, asupra cetăţii şi comitatului  Dăbâca, K. Hodor aminteşte că încă din vechime proprietari în  Românaşi  erau conţii de Beclean, mai apoi de Căndeşti (Hunedoara), respectiv grofii Bethlen şi Kendeffi.
Locuitorii Românaşului numărau în 1837, 327 de suflete, din care 8 nobili, 2  feţe bisericeşti, 3 soldaţi, 314 oameni de rând şi 42 de de case. În 1890  numărul  locuitorilor crescuse la  584; după limbă: 550 români şi 34 maghiari; după religie: 505 ortodocşi, 46 greco-catolici, 6 romano-catolici, 8  reformaţi, 2 unitarieni, 17 iudei şi 99 de  case.
El aprecia aşezarea destul de prielnică, cu pământ roditor, bun de cereale şi în deosebi pentru hrişcă. Pe valea Agrijului exista o moară, fiind amenajat un  scoc potrivit cu debitul apei. În pădurile de stejar şi fag se găseau o mulţime de fructe pădureţe şi  ghindă.
În 1895 numărul gospodăriilor din Românaşi era de 109, iar suprafaţa era de 3755 acri, (1a = 4000 m² (n.n.), din care 1647 păduri, 806 teren arabil, 609 fâneţe, 534 păşuni, 14 grădini, 145 teren neproductiv. ( doc. “nearabil”). În 1721 impozitul Românaşului a fost de 128 rhf. (florini renani) şi 30 de dinari. În 1722 datoria comună a satului era de 300 florini. Valoarea estimativă a averii comunităţii în Românaşi, în 1900, era de 6593 K 12 f., impozitul direct era de 3056 K. 44 f.
Românaşul se număra printre localităţile mari şi importante datorită drumului sării, ce venea dinspre Cluj. El constituia unul din centrele de aprovizionare a populaţiei meşteşugăreşti din Cluj, pentru că aici vinerea avea loc  târgul, o piaţă  bine populată  cu tot felul de produse şi animale.
Profesorul Gavril Cosma, bun cunoscător al istoriei locale, printre evenimentele descrise anterior, aminteşte de mutarea satului, din vechiul hotar “Valea Seacă” şi “Curmătură”, aducând ca argument numele fântânii, cunoscut şi azi “Fântâna Satului”. Autorul conchide explicând motivul presupus al schimbării locului aşezării, terenul mlăştinos pe atunci, al vechii aşezări, spaţiul larg al văii Agrijului şi drumurile principale, ce se întretăiau aici, existenta pădurii bătrâne şi dese, localnicii au găsit aceste condiţii ca fiind mai propice pentru ei.

Recensămînt 1857

Az 1850. és 1857. évi népszámlálás. Budapest, 1993, Központi Statisztikai Hivatal. 17. p. Az Országismei tabellák, román nyelvű újrakiadása révén – Recensământul din 1857. Transilvania. Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Catedra şi Laboratorul de Sociologie.)

    Statisticile cumulate arată că in timp, între anii 1733 – 1890 numărul locuintelor cunoaşte o curbă ascendentă  70 – 107 şi una descendentă  75 – 42, asemenea numărului locuitorilor: 300 – 456 şi respectiv 535 -327.
In 1890 din 584 persoane, 550 erau români şi 34 maghiari.  Compoziţia socială a satului la 1780 este dominata numeric de prezenta ţăranilor, care erau în marea lor majoritate  iobagi pe pământurile a  şapte nobili. Soarta iobagilor de aici îi determină pe acestia să participe la Răscoala lui Horea. Locuitorii comunei au luat parte la mişcarea de emancipare a românilor din Transilvania şi au fost prezenţi la frământările sociale de la Jibou,  în octombrie 1848.

 Recensămînt  1910 

   ( Az 1910  évi népszámlálás. Budapest, 1993, Központi Statisztikai Hivatal . Az   Országismei  tabellák, román nyelvű újrakiadása révén – Recensământul din 1910   Transilvania.  Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Catedra şi Laboratorul de Sociologie.)

      În jurul anilor 1850 teritoriul satului aparţinea de domeniul lui Voss de Ţaga, adept a lui Kossuth. Prin desfiinţarea iobăgiei, 1853 – 1854, moşiile de aici au fost împărţite la 70 de familii de ţărani, 840 de iugăre, respectiv câte 12 iugăre, arabil, fâneţe, păşune şi pădure. Cea mai mare parte a moşiei rămânând nobililor, unde lucrau majoritatea ţăranilor de aici. La sfârşitul secolului al XIX-lea situaţia ţărănimii din sat devine tot mai precară; în sat mai rămăseseră doar două proprietăţi întregi din cele 70, existente la 1854. În anul 1915 proprietarul moşiilor devine Mihai Por, fost avocat al unei bănci din Zagreb.
      Chemarea  la muncă pe moşia lui Por  se făcea prin  clopotul bisericii, înlocuit mai târziu cu o toacă. Profesorul Cosma adunase aceste mărturii amănunţite, chiar de la acei care au fost birişi pe moşia lui Por: Ioan Todoran, Ion Mesaroş, (Roşu), Vasile Seikei ş.a.
In anii ce au urmat celor două războaie, locuitorii comunei  s-au confruntat cu numeroase greutăţi, mai ales că din cei plecaţi pe front puţini s-au mai întors. Ei au căzut la datorie atât pentru unitatea neamului românesc, cât şi pentru eliberarea ţării de fascism. In curtea bisericii se află un monument omagial cu numele lor.
Impunerea regimului totalitar de după 1948, urmărind înregimentarea unui întreg popor unei ideologii  greu de suportat, a avut pe plan  social,  moral şi spiritual   urmări nefaste.
Cu toate acestea, în timp, comuna Românaşi şi-a schimbat înfăţişarea prin  construirea de şcoli noi şi de cămine culturale în fiecare sat. Dispar aproape cu desăvârşire casele vechi invelite cu paie; se amenajează drumurile, se dezvoltă reţeaua de alimentare cu energie electrică, apar noi locuri de muncă în sat, dar şi la Zalău, la Jibou, la mina din Lupoaia, unde navetau mulţi muncitori din comună.
Intre anii 1970 -1980, comuna număra peste 800 de salariaţi cu un venit mediu lunar de 1450 lei, suma semnificativa pentru acele vremuri. Satele comunei capătă o altă înfăţişare prin noile construcţii de magazine săteşti, de locuinţe şi amenajări gospodăreşti deosebite.
Una dintre cladirile reprezentative ale localitatii Romanasi este cea a bisericii ortodoxe.
Pe hrisovul de la intrare stă scris între altele…”acest sfânt locaş s-a zidit în anul 1912 şi s-a sfinţit în 1922”, preot paroh fiind  protopopul Ioil Ghiuruţan. Intre anii 1981 – 1983 aici s-au executat lucrări de reparaţii interioare şi s-a schimbat acoperişul. In anul 1982 au inceput lucrările de pictură… Lucrările s-au executat cu contribuţia benevolă a tuturor credincioşilor sub îndemnul şi păstorirea preotului Gheorghe Gherman care oficiaza serviciul religios si in prezent. Pictura s-a executat în tehnica frescă de pictorul prof. Viorel Nimigeanu
Într-un frumos cadru natural, la poalele pădurii, pe un teren nu prea departe de şosea a fost ridicat prin grija Parohiei Ortodoxe Românaşi un modern complex de asistenţă socială pentru bătrâni. Iniţiatorul şi neobositul luptător pentru realizarea îndrăzneţului proiect este  preotul Gheorghe Gherman, care cu toate dificultăţile şi greutăţile întâmpinate a reuşit să finalizeze cea mai mare parte  a proiectului. Construcţia a început în 2001 şi are 50 de camere, apartamente şi un club pentru
activităţi recreative, punct farmaceutic, cabinete de asistenţă medicală şi o frumoasă capelă de incintă,  toate la standarde europene.
Noua Casă de rugăciune a creştinilor penticostali e frecventată de cca 120 de persoane.

                  Invăţământul este semnalat în comună încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, menţinând şcolile sub forma confesională pe lângă biserică. Cele mai multe documente  consemnează acest fapt în jurul anilor 1740. Începuturile învăţământului se regăsesc în activitatea bisericilor şi mânăstirilor, chiar în apropiere de Treznea s-a semnalat existenţa cărţilor cu litere chirilice folosite şi cu aceste scopuri. Incă înainte de a avea un local propriu pe lângă biserică, îndemnul preoţilor era de a-i aduna pe copii după  slujbă ca să-i înveţe. Timotei Cipariu, nota aceste aspecte în ale sale “Acte şi documente latine şi româneşti, pentru Istoria Bisericii  Române, Blaj, 1855.  Şcolile erau construcţii din lemn cu câte o sală de clasă şi o încăpere pentru dascăl. Rapoartele vizitelor canonice la bisericile greco-catolice se refereau şi la starea şi responsabilitatea preotului pentru instruirea copiilor. Decretul regal din 1900 privind şcolile de stat din Ungaria s-a cerut a fi aplicat şi aici, ceea ce a produs multe greutăţi  învăţământului în limba română.  Inspectorii  şcolilor confesionale găseau tot felul de motive, privind localurile de şcoală, pentru a le închide. De obicei exista un singur dascăl plătit de săteni. Frecventau un număr redus  de elevi şi doar două  sau trei clase. Faptul  se datorează stării materiale foarte grele, care nu le putea permite tăranilor să-şi trimită copiii la şcoală şi  nu din cauza incapacităţii lor intelectuale.  O situaţie de la sfârşitul anului şcolar 1916 arată că din 56 de elevi care  au frecventat şcoala, doar 6 au rămas repetenţi, în timp ce alţi 17 au primit la examenele de sfârşit de an distincţii şi calificative de “eminent”. În perioada 1928 – 1948 învăţământul se desfăşura în casele parohiale, vechi de prin anii 1887,  devenite proprietate a şcolii. La recensământul din 1930 se stipulează că numărul  ştiutorilor de carte din sat se ridica la 40 – 50%. S-a remarcat în acea vreme un fiu de ţăran, Macedon Olar, care trecând prin mari greutăţi, a urmat Şcoala Normală şi a devenit învăţător.
Setea de cultură îi face pe unii locuitori ai satului să infiinţeze, cu puteri modeste, prin anii 1936 -1937, o bibliotecăşi să se aboneze la ziare. Aceasta funcţiona  în casa unui ţăran – Pop Octavian a Blaghi, care va aduna cititori şi pe mulţi interesaţi în cunoaşterea evenimentelor curente.
De prin anii 1950 – 1951, a început să funcţioneze  în localitate o centrală electrică, a  apărut cinematograful,căminele culturale , toate cu menirea ridicării culturale a locuitorilor din comună.
Reforma învăţământului din 1948 găseşte şi menţine în Românaşi Şcoala de 7 ani. În anul 1954 se construieşte cu adevărat primul local de şcoală, prin contribuţia tuturor locuitorilor din comună.  În 1962 se construieşte al doilea local  de învăţământ şi pentru învăţământul preşcolar, care funcţiona de  fapt, din anul 1950. Actuala clădire a şcolii a început să se construiască în anul 1968 şi a fost dată în funcţiune în 1970  fiind înzestrată cu incălzire centrală din 1974.
Remarcăm, ca rod al activităţii şcolare din comună, că  în ultima jumătate a secolului trecut şi a ultimelor două decenii s-au ridicat de pe băncile şcolii mulţi oameni de toate profesiile, care fac onoare şcolii şi pe care astăzi îi vedem cu mare bucurie întorcându-se acasă la conducerea treburilor comunei.
In anii comunismului obştea sătească a fost victima naţionalizărilor, a erei gospodăriei colective, a răspândirii unei ideologii impuse cu forţa şi a incercărilor de distrugere a tradiţiei creştine.
După evenimentele din decembrie 1989, comuna Românaşi  şi-a schimbat mult aspectul, activităţile private, casele, gospodăria rămân tradiţional ca odinioară, libera reşedinţă a grupului familial, a căror activităţi nu mai sunt impuse, dar contribuie la viaţa economică şi socială a satului.
Conform datelor statistice la nivelul anului 2007 suprafaţa totală era de 6636 ha., iar numărul  locuinţelor era de 1224, din care 4  proprietate de stat.. Apa potabilă provine din cinci puţuri de mare adâncime şi este distribuită, în urma colectării într-un bazin, în Chichişa,  Poarta Sălajului şi Românaşi, pe o lungime de 22,5 km şi în cantitate de 198.000 mc.

Populaţia stabilă la 1 iulie 2008 era de 3011 persoane din care 1496 bărbaţi şi 1515 femei.    Comuna avea în anul 2002, 2993 locuitori iar in 2006,  2987 locuitori, din care 1503 bărbaţi şi 1484 femei.
După   religie, în anul 2002, din totalul de  2993 persoane, 2569 erau ortodocşi, 5 reformaţi, 3 romano-catolici, 3 greco-catolici, 278 penticostali, 77 baptişti, 40 alte confesiuni şi 18 fără confesiune. Remarcăm faptul că natalitatea  este în scădere, doar noii veniţi (81 persoane) au modificat numărul celor cu reşedinţă în comună. De asemenea forţa de muncă este în scădere,  în privinţa numărului de salariaţi în 2001 erau 120 persoane, în 2006 doar 96; cei mai mulţi lucrând în construcţii, 29, în comerţ, 16, în învăţământ 28, iar in sănătate şi asistenţă socială 10.  Comuna dispune de un dispensar medical, un medic de familie, un asistent, o farmacie, un medic stomatolog, şi un cabinet de stomatologie. In fiecare localitate componentă a comunei există şcoală cu clasele I – IV şi câte o grădiniţă. Elevii continuă şcoala până la clasa a VIII – a la centrul de comună , unde este bibliotecă şi condiţii bune de studiu. In satele Ciumărna şi Chichişa sunt construcţii noi, iar celelalte localuri sunt renovate şi bine întreţinute.
Potrivit datelor statistice in anul 2009, din totalul celor 109 angajati aflati in evidentele judetene, 36 activau un invatamint, 15 in sanatate, 14 in administratie, 21 in domeniul constructiilor si 44 in alte domenii. In comună  in 2010 au fost  înregistrate 82 de firme din care 49  societăţi cu un număr total de cca 68 de angajaţi. Suprafaţa arabilă este de 3997 ha, din care arabil 2259 ha, păduri 2400 ha, păşuni 1227 ha, fâneţe 499 ha, livezi pepiniere 5 ha, vii 7 ha şi teren cu vegetaţie forestieră . Preocuparea pentru creşterea animalelor rămâne o tradiţie, fiind favorizată de zonele bune de păşunat; sunt inregistrate  1065 capete de bovine,  2600 capete de ovine, 1216 porcine şi 170 cabaline.

     Organizarea administrativă. În perioada romană castrul Largiana, de pe Dealul Cetăţii, deţinea o poziţie importantă, datorită drumurilor comerciale şi ca punct de schimb cu triburile barbare, creându-se astfel funcţia vamală, pe care localitatea a deţinut-o multă vreme. De aceea locul acesta de frontieră de pe Valea Seacă, a canabelor va rămâne aproape un secol în poziţia juridică de pagus sau vicus (aşezări săteşti mai mari faţă de  „villa”,- o aşezare iniţiată de un întemeietor) sub dirijarea activităţii administrative de la Napoca, valabilă pentru întreaga provincie a Daciei Porolissensis.
Primele forme de administraţie erau de natură rurală cu obşti teritoriale de diferite dimensiuni şi cu recunoaşterea unei ierarhizări cu responsabilităţi, respectiv calitatea de juzi, cneji, oameni buni şi bătrâni (homines boni et veterani),deveniţi cu timpul elita economică din administraţia locală; criteriul unic fiind pământul – mărimea posesiei, cu denumiricnezate, ţări, codri. Juzii aveau atribuţii administrative, fiscale, judecătoreşti şi militare. Zona teritorială  a Românaşului ţinea de Voievodatul lui Gelu.
Cucerirea teritoriului intracarpatic de către regalitatea maghiară la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a adus cu sine şi modelul de administrare teritorială preluat din Apus, având la bază interesele politice şi economico – sociale de întărire şi apărare a teritoriului, adică infiinţarea de noi comitate peste vechile ţări, voivodate şi cnezate româneşti.
Constituirea în jurul unei cetăţi sau a unui castru a comitatului o explică chiar numele: vármegye, care este format din termenii vár (= cetate) şi megye (= hotar, ţinut), ultimul fiind întâlnit în documentele medievale sub forma mega, după cum reiese din actul de hotărnicire a Abaţiei Tihany, emis în 1055 de regele Andrei I (1046-1060).
Comitatul Dăbâca (în maghiară: Doboka vármegye) a fost o unitate administrativă în Regatul Ungariei din evul mediu până la reforma administrativă din 1876. Alături de scaun şi district comitatul a fost impus ca formă de organizare teritorială. Dăbâca este unul din cele mai vechi comitate, datând din 1164, (alături de Solnoc, 1166) şi era compus  dintr-un târg şi 163 de sate. Conducerea comitatului o forma: “Curialis comes, maior exercitus, maior civitas / iobagi, şi jeleri”. Reşedinţa comitatului a fost oraşul Sic  iar cetatea se afla la Dăbâca.
Guvernatorul Transilvaniei Haldik dispune în 1772 o conscriere a populaţiei, în care Dăbâca cu cele 164 de localităţi număra 76.445 de locuitori, ce constituiau 15.241 de familii. Fiind prea întins comitatul a fost împărţit în 1779 în Dăbâca de Sus, cu 79 de sate şi Dăbâca de Jos cu 83 de sate. La organizarea teritorială din 1784,  Dăbâca de Sus  trece la Solnocul de Jos, cu sediul la Dej.
       Puterea dualistă (1876)  va trece o parte din satele ce aparţineau de Solnocul de Jos  şi se va forma Comitatul Solnoc – Dăbâca cu 83 de sate. Noul Comitat Sălaj  avea să fie compus din fostele comitate Crasna şi Solnocul de Mijloc plus Plasa Unguraş (Românaşi) din Comitatul Dăbâca. Centrul de reşedinţă era oraşul Zălau şi avea în subordine 10 plase. De plasa Buciumi de data aceast aparţinea şi Românaşul alături de alte 22 de sate,  mai puţin Romita.
Anterior împărţirii administrative a ţării prin Legea nr. 2 din 1968, comuna Românaşi aparţinea de raionul Zălau, regiunea Cluj. Limitele comunei au luat forma actuala a evoluţiei teritoriale, după 1966, când a fost înglobat şi satul Romita. Consiliul local este format actualmente din 11 consilieri iar primarul comunei  este dl.  Marius Daniel Borzan.

Comuna cunoaşte o dezvoltare armonioasă, întrucât centrul Românaşi vădeşte un rol evident de polarizare a populaţiei şi  a activităţilor economice, dispune de instituţii şi servicii care servesc toată populaţia comunei. In planurile şi programele de dezvoltare durabilă sunt prevăzute lucrări de importanţă semnificativa pentru comună şi nu numai, care aflate în curs de proiect sau de execuţie vor avea menirea să schimbe şi mai mult înfăţişarea comunei apropiind-o prin activităţi şi preocupări de nivelul urban.
Info – media le prezintă succint: „ Drumul judeţean 108A, Românaşi-Creaca-Jibou-Benesat  va fi reabilitat printr-un proiect finanţat cu fonduri europene în valoare totală de peste 100 de milioane de lei, contractul de finanţare fiind semnat… de preşedintele Consiliului Judeţean Sălaj, Tiberiu Marc. Ceilalţi semnatari ai contractului sunt Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Vest, în calitate de Organism Intermediar. Valoarea totală a proiectului este de 102.697.091 de lei, din care contribuţia CJ Sălaj este de 1.729.139 lei, iar asistenţa financiară nerambursabilă este de 84.727.813 lei.” Proiectul se află la Agenţia pentru Dezvoltare Regională (ADR) Nord Vest Cluj Napoca, in etapa finala de verificare, respectiv precontractarea.
Reabilitarea drumului se va efectua pe o perioada de 36 de luni, din care realizarea efectivă a lucrărilor de constructie va dura 28 luni.  (Eurourbanism.ro, 8.07.2010)
       Proiectul în derulare, (actualizat la 30 oct.2009), cu titlul “Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord “,  localizat în judeţul Sălaj prin comunele: Fildu de Jos, Sânmihaiu Almaşului, Hida, Românaşi şi Someş Odorhei, are o valoare totală de 4.819.351 lei. Stadiul proiectului indica faza Proiect acceptat, fiind în etapa precontractuală cu finanţare POR – DMI 5,1.
Scopul proiectului consta in introducerea în circuitul turistic naţional şi internaţional alături de biserici – monumente istorice şi castrele romane din Sălaj.
Pentru ca turiştii să poată vizita monumentele de cult, se vor efectua lucrări de reabilitare a drumurilor de acces, parcări pentru autoturisme şi autocare şi se vor crea zone pentru investiţii turistice în ariile respective.  Autorităţile locale vor asigura sporirea vizibilităţii obiectivului turistic prin construirea unui punct de informare turistică, alimentarea cu apă, canalizarea apelor uzate, iluminatul stradal in zona monumentului istoric şi a parcării, iluminatul arhitectural şi de punere în valoare a obiectivului”. (Sălajul European. 27.04.2010; M.P.)  
      Proiectul de mediu cu denumirea: „ Reţeaua de canalizare menajeră, şi staţie de epurare în comuna Românaşi”depus în anul 2008,  titularul proiectului fiind Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară a bazinului Văii Agrijului, a fost supus E.I.A. în 14.11. 2008. S-a acceptat raportul, iar emiterea deciziei urma să se facă după completări.
De asemenea se urmăreşte mai buna valorificare a terenurilor agricole propice culturilor în regim „bio”, acţiuni completate de cele ale creşterii animalelor, intre care bubalinele, a căror ameliorare este urmărită de o asociaţie ce cuprinde şi alte judeţe.  O prezentare expoziţională a avut loc în anul 2009 chiar la Românaşi.
 Toponime: Şes, Dosul şi Faţa Ciogaşului, Valea Ciumărnii,  Dealul Ghilii, Dosul Rusului, Dealul Bătrânului, Cetate, Valea Seacă, Eclejie, Dealul Secii, Sfăşii, Valea Tresnii, la Poarta Sălajului, Dosul Plopilor,  Cer,  Firea, Între Hotare, Armezău, Podirei.
Fântânile Românaşiului: Valea Seacă era Fântâna  Ciurbii , Fântâna Topanului şi Fântâna Satului

CIUMĂRNA

      Satul Ciumărna este  aşezat la  poalele sudice ale Munţilor Meseş,  pe valea cu acelaşi nume, care a favorizat mai târziu construcţia şoselei de trecere peste Meseş în direcţia Cluj. Se află la o distanţă de 14 km de municipiul Zalău şi 5 km de centrul comunei, Românaşi. Extinderea vetrei satului s-a făcut ca urmare a adăpostului natural oferit de munte şi ale condiţiilor prielnice de dezvoltare areală a aşezării pe ambii versanţi ai văii.
La recensământul din anul 2002, aici locuiau 507 persoane, din care 250 bărbaţi şi 257 femei.
Este atestată documentar din anul 1460 cu numele de Chebernye, 1558 Csemernye, 1721 Csomörlö – Nyárló ,  1733 Csümorna (c.K.), 1850 Csumerna, 1930 Ciumărna.
Toponimul Ciumărna vine, în varianta cea mai probată, de la un nume slav, mult disputat de specialişti.
Una dintre cele mai plauzibile variante porneşte de la faptul că toponimul este sinonim cu numeroase apelative, care au aceeaşi semnificaţe: “punct de trecere (prin drumuri sau cărări) peste o culme muntoasă “  Curmătură, cheie, cumpănă, poartă etc. Sunt multe ciumărne româneşti dar şi in Serbia, Grecia, Ucraina şi Bulgaria. Afluentul râului Moldova este Suha Mică cu două izvoare Ciumârna şi Cucalea.; Ciumârna, curmătură în Obcina  Moldoviţei şi sat aparţinător de Vatra Moldoviţei; Ciumărca  derivat din Ciumărna, oronim în Munţii Bistriţei (1708 m) cu potecă de trecere pe valea Bistricioarei; Ciumerna , culme în M-ţii Trascăului; Ciumerna, în bazinul râului Cerna.  Serbia: RadocevoComerno > „trecerea lui Radu”, dublat de hidronimul Cemerno, Cemerna, culme muntoasă – Moraviţa; Bulgaria:Cemerika – munte şi Cemerinka – localitate; Grecia: Tzioumerka (Dzioumerka– trecătoare.  Sensul atribuit de Savu acestui toponim confirmă faptul că răspândirea lui corespunde cu locurile prin care au colindat – au trecut – şi trăiesc români.
Originea topicului e necunoscută, apelativul fiind vechi, sunt expuse şi alte variante, poate chiar înainte de venirea slavilor; că ar putea fi un nume de plantă otrăvitoare. Čemeri – „ciucuta” = cucută. Un alt nume presupus este slavulCermenita cu înţelesul localnicilor de „steregoaie” , adică mătrăgună.
Atestarea abia în a doua jumătate a secolului al  XV-lea  nu înseamnă că aşezarea s-a încropit atât de târziu. Ea exista cu mult înainte, iar motivele defrişării rând pe rând a pădurii pentru gospodăriile celor veniţi să ocupe aceste locuri  rămân necunoscute. Ca şi în alte părţi a fost apreciat  faptul că ferit de vânturi, locul din zona adiacentă văii cu acelaşi nume a putut constitui, pentru un timp, o bună ascunzătoare pentru cei bejeniţi de asupriri şi de urmărirea fiscului.
Documentul de atestare este un act de ipotecă a proprietăţii  lui Dobokai Janos din 25 noiembrie 1460, cu condiţii de răscumpărare pentru anul 1461. In 1522 mai mult de jumătate din sat ajunge în proprietatea lui Bélteki Drágfi prin cumpărare de la familia Dobokai.
Când la începutul sec. al XVIII-lea Curtea de la Viena aşeza baze noi în sistemul de impunere a supuşilor, impozitul fiind în raport cu suprafaţa terenului, la Ciumărna în 1722 se înregistrau 10 iobagi şi 2 răzeşi, iar cu zece ani mai târziu existau 16 famili române, care nu aveau preot. În 20 de ani populaţia a crescut foarte mult; în 1750 au fost 212 suflete greco-catolice (Consc.Aron).  
Un document din 1722 prezintă hotarul satului: “ Solul de la câmpie era roşu şi alb, umed, plin de pietriş şi sărac, ce putea fi arat doar cu 4 şi 6 boi.  Producea mai degrabă grâu de primăvară.  Mai sus, în pădure terenul  devine mai larg şi bun de fâneţe.. Pentru măcinat sătenii aveau de mers o jumătate de milă.  Cei  10 iobagi şi 2 răzeşi înregistraţi  deţineau 12 terenuri şi jumatate, 34 boi, 33 vaci şi 8 viţei şi viţele, 5 cai, 170 oi şi capre, 14 stupi, 68 porci, teren arabil de 79 de câble, 21 găleţi şi 2 metreta (cam 39.39 l.) cultură de toamnă, 2 găleţi şi 2 metreta cultură de primăvară; s-au produs aici în anul precedent 1721, 296 de clăi de grâu, 37 clăi de ovăz, orz şi alac, 31 clăi de cânepă şi in, 4 găleţi mazăre şi linte, 63 căruţe de fân. În 1837 terenul  arabil crescuse la  29 ha.”
În 1895 numărul gospodăriilor era de 142. Suprafaţa era de 1817 acri (1 acru= 4000m²) , din care 660 teren arabil, 616 păduri, 266 păşuni, 165 fâneţe, 31 grădini, 4 vii (necultivate), 74 teren neproductiv (nearabil).  În 1721 impozitul satului a fost de 161 (fl.rh) şi 30 dinari. În 1722 datoria comună era de 109 fl. Valoarea estimativă a averii comunităţii în 1900 era de 6938 K. şi 20 f., impozitul direct era de 1772 K. 30 f”.
In jurul anului 1837 între alţi proprietari satul se afla în posesia baronilor Bánfi, Weselėnyi şi descendenţii lui Farnas, Miksa şi Zsombori. Existau 40 de case, 171 locuitori şi cei 6 nobili.    Pentru  a-şi câştiga pâinea zilnică, mulţi localnici duceau, trecând cu greu peste Meseş, lemne de foc la Zălau. Înregistrările din 1890 conscriu 597 locuitori şi 126 de case; după limbă: 572 români,  21 maghiari,  4 de alte naţionalităţi şi  după religie 284 greco-catolici, 281 ortodocşi, 20 reformaţi şi 12 iudei.
Existenţa bisericii  de lemn este confirmată documentar din 1722 cu menţiunea că nu avea încă un preot, probabil pentru numărul mic de locuitori, ceea ce nu i-a împiedicat să o construiască cu cel puţin 20 de ani înainte  şi să se slujească în ea mai bine de 200 de ani. Exista şi o şcoală cu o singură sală de clasă,  înfiinţată în anul 1899.
În anul 1938, Majestatea sa Carol al II –lea s-a oprit întâmplător la Ciumărna şi a vizitat bisericuţa de lemn, a cunoscut starea de spirit atât de unitară a locuitorilor şi a hotărât să schimbe denumirea din forma maghiară cu cea de“Poiana Meseşului”, apoi a dispus ridicarea unei biserici cu aliura unei catedrale, să fie sistematizat satul cu uliţi lărgite şi case aliniate pentru a deveni un sat model. A dispus construirea unui sanatoriu pentru suferinzii de TBC şi o fântână arteziană în sat.
Norii negri ai războiului au zădărnicit acest plan care avea să nu se mai realizeze. Preotul  Alexandru Petrean a încercat după ani şi ani, prin demersuri la autorităţi să determine să se opteze pentru numele de Poiana Meseşului.
Dacă acestea nu s-au putut realiza, s-au realizat celelalte obiective: alinierea drumurilor, s-a refăcut fântâna şi s-a ridicat  o biserica  mare, iar la Românaşi preotul Gheorghe Gherman indeplineşte “porunca regelui”, finalizând o mare lucrare, un cămin pentru bătrâni şi neajutoraţi.
Biserica  nouă din Parohia Ciumărna are ca hram “Adormirea Maicii Domnului”, a luat fiinţă  la 25 octombrie 1976, când s-a săpat primul hârleţ de pământ. În 1977 s-a sfinţit piatra de temelie de către Episcopul Dr. Vasile Coman. Lucrările propriu zise au durat şapte ani, iar sfinţirea bisericii s-a făcut la 30 septembrie  1989, de către I.P.S. Episcop  Dr.Ioan Mihălţan al Oradiei şi Sălajului, înconjurat de peste 30 de preoţi, protopopi şi vicari.  Biserica în formă de cruce are două abside şi balcoane în interior, de jur împrejur. Bolţile sferice din beton armat susţin cele şapte turle, iar stucatura cu motive stil brâncovenesc este aplicată pe cafasul pereţilor de la balcoane. Podoaba bisericii constă şi în minunatele lucrări de pictură executate în tehnica frescă de reputaţii pictori: prof. Dumitru Bănică, din Bucureşti şiGheorghe Bondoc din Argeş. In curtea bisercii se  află în curs de  finalizare un impunător monument comemorativ întru amintirea celor 38 de eroi  căzuţi în cel de-al doilea război mondial şi cei 12 martiri, care au căzut în zilele de 16-18 septembrie 1940, datorită atrocităţilor ungurilor în satul Treznea.
Documentele ultimilor ani, alături de presă şi media, subliniază adesea frumuseţea bisericii “din zona Sălajului prin orientarea şi aspectul ei arhitectural” amintind de  dubla vocaţie, de preot şi constructor a părintelui Ioan Alexandru Petrean, de numele căruia începând cu anul 1971 se leagă nu numai “reînvierea întregii parohii de pe atunci Ciumărna şi Chichişa”, ci şi biserica şi monumentele amintite mai sus.
Locuitorii satului Ciumărna au dat peste veacuri tuturor, cel mai frumos exemplu de înţelegere, că odată cu dezvoltarea şi creşterea lor numerică confesională, au ştiut să convieţuiască unii cu alţii ca fraţi de credinţă “în împlinirea misiunii lor în calitate de creştini. În fiecare duminică se adunau sub cupola aceluiaşi sion toţi fraţii, şi uniţi şi ortodocşi să asculte Sfânta  Liturghie, cu toate că într-o duminică slujea preotul ortodox, din parohia vecină, iar în cealaltă slujea preotul unitAlexandru Petrean, care vieţuia în parohie.
Denumiri: Rodină, Măgura, Vălcea, Săliste, Şesuri, Tălhăreasa, Meseş, Luncă, Poderei, Florea, Poiană, Berc, Corboae.

CHICHIŞA

    Satul Chichişa este cea mai apropiată localitate de Românaşi. Este situat la  nord – est de centrul comunei pe DJ 108A. In anul 2002 număra 253 de persoane, 131 bărbaţi şi 122 femei, iar numărul gospodăriilor era de 71.
Satul este atestat documentar dupa unele documente din anul 1408 iar din 1438 cu numele maghiar de Nyarla, Also-Nyarlo, 1461 Nyarlo, 1470 Alsokékés, 1760 Alsó-Kékésnyarló//4 (III;657)., 1808 Tyekisul de dzosz (Lipszky), 1850Alsó Kékes Nyárló Tyityise, 1854 Titişea (Bul 86), 1913 Alsónyárló, Chichişa, 1930 Chichişa./4(107)
Dacă acordăm mai multă atenţie toponimelor maghiare, constatăm fără nevoia de a traduce cuvintele, (casă de vară, albăstriu etc.) că noii veniţi pe aceste meleaguri au dat de două localităţi, de vreme ce pe una o numeşte “Also”,” – de Jos”,- Chichişa şi “Felsö”.- de Sus, (pe valea Stânei) adică Stâna. Unul dintre cuvintele auzite frecvent de la  localnici a fost transcris  Kékés, pe care noi nu aveam nevoie să-l traducem, pentru că nu ne lipsea din vocabular. Dimpotrivă avem mai multe variante care să justifice toponimul: Observăm că în anul 1808 numele satului era transcris “Tyekisul de dzosz”,  Tye-tye > che-che > chi – chi;  un tyetye  era   tetea – chechia – tătăişă = cumnată, tetiuşă = mătuşă.. Intr-un vechi cântec popular din Sălaj găsim versurile “ Tătăişe ş – o cumnată / Lasă uşa descuiată.”(Pop) De altfel cuvântul tătăişă, diminutiv cu sens afectuos dat pentru o mătuşă sau cumnată, mai ales în Transilvania, îl găsim şi cu alte sensuri, in expresia copiilor înseamnă dădacă, în alte părţi insemnă lele, leliţă şi este şi un nume de plantă: toporaş, tămâiţă, violetă, viorea, zmeoaie. Lingvişti ca Hariton Tiktin şi Puşcariu l-au considerat ca o creaţie expresivă de la tată, tata, tetea  cu numeroase forme diminutivale. (DER, DULR)
Menţionăm că  grupurile de consoane “ch, gh’’ urmate de ,,i,e’’ se repetă în foarte multe cuvinte, această dublare a grupului consonantic creează de fapt noi diminutive. Multe alte limbi folosesc aceste mijloace “ ablautspiel” (joc vocalic –apofonie)  De exemplu: Chichie – gr. thiki (cutie) Checheriţă – Chicheriţă, Chichineaţă= (coteneaţă, cameră mică)Chichiţă, şi în expresia modernă; “…de chichi” Observăm  deci, că datorită palatalizării consoanelor alveolare – t şi –d-, acest aspect este specific şi graiului sălăjean, făcindu-se uşor trecerea de la  -c (k) la  – t”. Şi azi se pronunţă: “ t΄ it΄işe”./4(103)
Alte toponime cunoscute sunt: Chechiş, Chiochiş, Tetiş, de unde şi antroponimele Chichişan şi Titişan.
Satul Chichişa s-a format iniţial pe valea cu acelaşi nume, în locuri de adăpost, doar câteva case erau cu ieşire la drumul mare. Intr-un document consemnat de K. Hodor se spune că: “Chichişa  a fost apreciată, într-o scrisoare privilegiată a lui Rakoczi Gyorgy I, care a făcut donaţii pentru construirea bisericii, la 1547, ca un sat stabil.”  Întregul hotar al Chichişei  aparţinuse cândva de cetatea Romitei .  În timp, odată cu creşterea populaţiei, aşezarea s-a mai ordonat cât de căt şi abia după anul 1900, datorită unor măsuri de ordin administrativ, prin care se cerea “scoaterea la linie”, satul a căpătat individualitate în cadrul spaţiului geografic. Dezvoltarea de-a lungul văii Agrijului este ulterioară acestei date, spaţiul luncii oferind condiţii şi mai bune pentru agricultură.
După un document din 1722 satul se situa la poalele munţilor “albi” Meseş, într-o vale îngustă înconjurată de păduri. Drumul pe lângă vale era foarte puţin folosit. Distanţa  până la Zălau era de o “jumătate de milă”  Documentele, în care numele satului e amintit, sunt privilegii de natură economică referitoare la terenuri, apoi ele se referă la moşteniri, ipoteci şi datele familiilor, ce reies mai ales de la autorităţile judecătoreşti.
Iniţial, confuzia la cercetarea lor s-a făcut datorită numelor celor două localităţi din acelaşi comitat; Chichişa şi Chiochiş.( Kékes)  Primul document, care o aminteşte se pare a fi din anul 1408. Despre aceasta K.Hodor scrie: ” … nu îndrăznesc cu certitudine absolută să pun pe seama localităţilor noastre Kékes-Nyárló datele din 20 august 1408, potrivit cărora voievodul Transilvaniei Dobokai János şi-ar fi însuşit părţile de proprietate din cele două Kékes (de Sus şi de Jos) ale răposatului Bonyó Miklós, …”   In alte  documente ulterioare  cele două nume apar Bogyó Miklós, ca având proprietate şi prin partea Romitei şi că Dobokai János deţinea jumătate din această localitate, aşadar era vorba despre Chichişa şi Romita. In concluzie datorită acestei baze, anul atestării trebuie reconsiderat ca fiind 1408 (împreună cu cel al  satului  Stâna).
     Oricum aşezările sunt intemeiate cu mult inaintea acestei date şi nicidecum la 30 de ani după, datorită  considerării unui al doilea act  privind proprietăţile lui Dobokai Miklós privind Chichişa şi  Stâna, ce aveau să fie ocupate de voievozii transilvăneni şi asupra cărora în 1470, între părţi  s-a stabilit un mod comun de procedură. Interesant este faptul că între ele se afla şi Romita, atestată la 1408, şi a cărei istorie este  strâns legată de a Chichişei până la 1460.(n.n.)
În 1760 au fost aici proprietari conţii: Daniel Istvan jr., Bagyoni Zsigmond, Toldi Adam şi Boros-Jenei Szekely Adam şi în 1837  Eszterhazi, Bethlen, Vass, Redei, Kun, baronul Wesselenyi, nobilii Kakucsi, Hadfaludi, văduva Hadfaludi, Szekely, Ketheli, Ujfalvi şi Henter. Semnalăm aceste nume pentru că le întâlnim cu mici excepţii în toate localităţile comunei. Pământul bun era puţin, dar tot era a lor, împreună cu întinsele  păduri de fag şi stejar şi un număr important de iobagi.
Cu privire la starea economică şi socială a satului evocarea evidenţelor fiscale din diferiţi ani este grăitoare: în 1722 hotarul  Chichişei, din comitatul Dăbâca se împărţea în două părţi. Solul era alb, umed, de pietriş, sărac, simţindu-se în mare măsură lipsa îngrăşământului. Se ara cu patru şi şase boi. Se cultivau mai bine grâul de primăvară, decât grâul de toamnă. Erau păduri abundente, de unde se recolta şi fânul. Exista şi o moară la deal, iar în mijlocul satului valea Agrijului învârtea o piuă de pănură (sumane miţoase).
Atunci au fost înregistraţi 4 iobagi, 3 răzeşi şi 2 pribegi (străini). Ei deţineau: 7 moşii şi jumătate, 7  erau pustii, 13 boi, 9 vaci, 3 viţei şi juninci, 4 cai, 25 oi şi capre, 9 stupi, 24 porci, 20 ari teren arabil, 21 arii pământ necultivat, 5 găleţi şi 1 metreta (cam 39.39 l.) cultură de toamnă, o găleată şi 2 metreta, cultură de primăvară; s-au mai produs aici în anul precedent, 1721, 73 de clăi de grâu, 20 clăi de ovăz, orz şi alac, 7 clăi de  cânepă şi in şi 32 căruţe fân.
În 1733 în Chichişa erau 32 de familii române, fără preot. In anul 1750 existau 133 de persoane greco-catolice. În 1837 locuitorii din Chichişa erau: evrei şi români greco uniţi, 2 nobili şi 86 libertini şi 27 de case. (Cons. Aron)
Biserica de lemn greco –catolică a fost construită în 1739, iar conducerea Registrului stării civile începe la 1836. Şcoala primară confesională de pe lângă biserică avea o sală de clasă şi funcţiona din 1896.
În 1890 existau 289 locuitori, împărţiţi după limba maternă astfel: 261 români, 27 maghiari şi 1 german, iar după confesiune 195 greco -catolici, 46 ortodocşi, 48 iudei.  Numărul caselor: 55.
În 1895, Chichişa număra 61 de  gospodări şi avea un teren de 1379 acri, din care 869 păduri, 289 teren arabil, 154 fâneţe, 23 păşuni, 6 grădini, 38 neproductiv.
În 1721, impozitul  Chichişei, din comitatul Dăbâca, a fost de 162 f.rh. şi 30 de dinari. În 1722 datoria comună  era de 91 florini  şi 20 dinari.  Valoarea estimată a averii comunităţii  în 1900 era de 1678 K şi 36 f., iar impozitul direct era de 1565 K. 68 f.
Biserica ortodoxa noua “Sf. Nicolae” din Chichişa reprezintă o performanta în materie de construcţii, deoarece a fost ridicată şi terminată în cca 220 de zile. Piatra de temelie s-a pus în 17 aprilie 2005 iar la 4 decembrie 2005, a avut loc slujba de intrare în biserică – sfeştania.
Construcţia a fost rezultatul activităţilor voluntare, organizate pe echipe de lucru şi meşteri pricepuţi ai “Oastei Domnului, o mişcare de trezire din Biserica Ortodoxă”. Lucrările au fost conduse de meşterul Cornel Porfire, din Gălpâia. Au participat zilnic câte 20 -30 de voluntari din toate localităţile vecine.  Pictura neo-bizantină a fost executată de echipa de pictori cundusă de Ioan Bumb.
La 23 iulie 2006,  a fost sfinţită de I.P.S. Dr. Petroniu Sălăjanul iar serviciul religios este oficiat de preotul Nicolae Pavel.
Cultul penticostal existent si el in localitate numără actualmente cca 20 de membri care se adună la o casă de rugăciune.
 Toponime: Mierciuga, Breje, (Breze), Şes, Gura Săcii, Faţa Săcii, Dosul Săcii, Valea Stânii.

                                                        PĂUŞA
 
Sat aşezat pe valea Agrijului la 5 km vest de centrul comunei, avea în anul 2002, 551 de locuitori, din care 276 bărbaţi, 275 femei şi 157 de gospodării. Satul s-a  dezvoltat linear pe partea stânga a sectorului de luncă a văii Agrijului, fiind mai dens construit în centru, unde terenul are forma unei proeminenţe, pe calea de comunicaţie spre Zalău. Mai târziu, in timp vatra a inceput să se extindă şi spre luncă  ocupând terenuri bune pentru agricultură.
Atestarea documentară este consemnată  la 1558 cu numele de Posa, 1642  Possa/4.(IV:257)  Pausa (c.K.), 1850 Peuse (st.Tr.), 1854 Pósa, Păuşa (Bul.87),  1913  Egregypósa (H),1930 Păuşa.
Acest oiconim trebuie pus în legătură cu antroponimul Posa, existent şi astăzi şi explicat de I. Iordan (1983:376)  “Pos(e)a – Pos – glonţ de vânătoare”, variantă a lui poş, cu suf. –ea, cf. şi pos– “răsad, plantă”. Forma Poşa  cu o  lung, accentuat în maghiară se pronunţă ca şi diftongul –ou-. De aici prin epenteză (apariţia unui sunet nou în interiorul cuvântului), s-a ajuns la forma actuală  Păuşa, “o” devenind prin asimilare “ă”.
De la tema pos- întâlnim şi toponime ca: Poseşti, (PH),  Poşaga (AB), Păuşeşti (IŞ) şi Păuşa, (BH), (SJ), (VL). Întâlnim antroponimele: Posa (Elena), Pos(e)a, (Marchizul de Posa, din Don Carlos, a lui F. Schiller) apoi Poşa, Possescu, dar şi de la Păuşa numele de Păuşan, care arată originea persoanei.
K. Hodor aminteşte că satul a primit numele întemeietorului său la 1291, Pousa şi că această familie ar fi stăpânit aici  până în 1345, cu toate acestea apartenenţa satului de districtul Agrijului e  atribuită abia în 1558. Aşezarea e descrisă ca un sat populat de pe lângă apa Agrijului la poalele  unui deal însorit, unde o mică porţiune se învecina cu Comitatul Cluj.
Ca şi Bodia, Ciumărna şi Păuşa au aparţinut de moşia lui  Dobokai Miklos, dar din cauza unor acte de infidelitate libertinii celor din familia Mindszent o câştigă de la regele Matei. Numeroase sunt transcrierile de proprietăţi a moşiilor şi terenurilor satului, unde nume împortante sunt menţionate: Prinţul Rákóczi Gyorgy (1639), contele Goncz Ruszkai, Kornis Ferencz, baronul Kemeny Janos şi descendenţii conţilor Teleki Lajos şi  Csaki (1837).
Biserica  ortodoxă a fost construită în anul 1730, iar şcoala în 1877.
În 1733 în Păuşa  erau 60 de famili de români, păstorite de doi preoţi : Gabriel şi Grigorie. Peste numai 17 ani, preoţii (2) păstoreau 412 suflete, aveau o biserică, un paracliser şi dreptul la un teren intravilan, pământ arabil de 12 câble şi fân de 8 căruţe.
Noua biserică ortodoxă a fost ridicată între anii 2000 – 2009, poartă hramul “Naşterii Maicii Domunlui” şi a fost pictată între anii 2007- 2009, în tehnica frescă de Cornel Bănică  din judeţul Buzău. Biserica a fost sfinţită la 5 iulie 2009 de I.P.S.Episcop Petroniu Sălăjanul, înconjurat de un mare sobor de preoţi. In biserică pot asista la slujba mai mult de 300 de persoane iar serviciul religios este oficiat de preotul Ovidiu Pop.
În 1837 locuitorii dîn Păuşa erau  români  ortodocşi şi evrei. Nouă locuitori erau nobili, un total de 619 suflete şi 78 de case. Până în 1890 numărul locuitorilor scade la 550 şi după limbă îi găsim: 476 români, 55 izraeliţi, 12 maghiari, 7 alte naţionalităţi iar după confesiune: 477 ortodocşi, 11 reformaţi,  55 iudei,  5 greco- catolici,  2 romano-catolici şi un număr de 115 case.
Starea socială şi economică în jurul anului 1722 era prezentată la nivelul comitatului apreciind starea pământului  ca şi aceea a locuitorilor: “ Hotarul împărţit în două (1616) era neproductiv, partea de câmpie era umedă, iar în spre răsărit pământul era roşu. Se ara cu şase boi de două ori. Pământului îi lipseau îngrăşămintele şi nu producea mai mult de cât de două ori sămânţa. Semănătura de toamnă o câştigau de la prediumul (moşiile n.n.) din Răstolţ şi din Poarta Sălajului. Fânul era de pădure. Revărsarea văii provoca mari pagube satului, iar moara  era a moşierilor şi pădurea putea fi exploatată doar pentru lemne de foc, la care avea drept şi populaţia. Şi K. Hodor descria pământul Păuşei ca fiind  roşu, argilos  şi neproductiv, dar existau păduri de stejar cu păşuni largi. Cât despre moară  (1837) consemnează că: “ Agrijul abia o poate învârti, intrucât este destul de mic.”.         
Erau înregistraţi 10 iobagi, 3 răzeşi, 3 pribegi (nomazi), 2 nobili cu câte o moşie şi un preot extraordinarius. Ei posedau: 15 terenuri şi jumatate, 7 terenuri pustii,  24 boi, 33 vaci, 7 viţei şi viţele, 6 cai, 37 oi şi capre, 3 stupi, 54 porci, pământ arabil de 54 de câble, nearabil de 28 de câble, (de semănat, n.n.), 22 găleţi cultură de toamnă, 4 găleţi cultură de primăvară. Cu un an înainte s-au  produs  45 de clăi de grâu, 18 clăi de ovăz, orz şi alac, 15 găleţi de cânepă şi in, 1 metreta şi 4 ocka   mălai, 2 metreta mazăre şi linte şi 50 căruţe cu fân. Impozitul faţă de stat era de 318 f.r. (florini rhenani n.n.)
Parohia greco – catolică  s-a reînfiinţat şi a fost înscrisă legal în luna aprilie 2002. Încă de la început credincioşii călăuziţi spiritual de către Pr. Prot. Silaghi Romulus, au ridicat o capelă de lemn, pe terenul cumpărat de ei, care a fost sfinţită la 24.11. 2002  de către Pr. Vicar General Mihai Todea.
Biserica s-a ridicat începând cu data de 9.05.2004, când Episcopul Florentin Crihălmeanu,  Eparhul de Cluj –Gherla a sfinţit locul şi a pus piatra de temelie.  Edificiul a fost ridicat de echipa d-lui Vasile Nechita din Buteasa, Maramureş, iar în ziua de  11.09.2005, prin binecuvântarea P.S. Florentin Crihălmeanu şi cu participarea unui sobor de 22 de preoţi, s-a sfinţit Biserica cu Hramul ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi grota de piatră închinate Sfintei Fecioare Maria.          Bunul mers al împlinirii acestui proiect s-a datorat conlucrării preotului paroh Cristian Goia  cu enoriaşii din sat şi cu mulţi sprijinitori din străinătae. Parohia este alcătuită din 35 de familii, respectiv 128 credincioşi reprezentând circa 1/3 din populaţia actuală a satului.  Din data de 1.09.2008, Parohia Păuşa este administrată şi păstorită de către Pr. Paroh Mirel Cristea.
In centrul satului, alături de celelalte biserici s-a ridicat între anii 2008 – 2009 şi lăcaşul cultului baptist, unde se adună cca 60 de credincioşi.  De asemenea biserica penticostală, ridicată în anul 2008, numără cca 45 de credincioşi.
În anul 1895 Păuşa număra 132 de gospodării şi avea o suprafaţă de 1888 hl.cad. (holde cadastrale; (1hl.cad. = 7166mp, n.n.),  din care, 1337 teren arabil, 201 fâneţe, 128 grădini, 108 păduri, 114 teren neproductiv, (doc.nearabil).  În 1900 valoarea estimatimată a averii comunităţii era de 3845 K 8 f., impozitul direct fiind de 2637 K. 76 f.
Toponime: Rogoaze,  Şes, Strâmbături, Boişte (păşune pentru boi n.n.), Dealurile cu Vii, Dealurile Cehale, parte a acestora este Sărătura; Dealul Budii, Tabăra, Lunca şi  Valea Răstolţului. Păduri: Bogăt, Muncei, Zăpodie.

                                   POARTA SĂLAJULUI

Situat pe lunca din dreapta văii  Răstolţului, la sud de Românaşi, satul Poarta Sălajului se întinde pe ambele părţi ale şoselei naţionale 1F, pe o lungime de mai bine de 3 km.
În 2002, avea 433 locuitori, din care 212 bărbaţi şi 221 femei. Primul document de atestare este din anul 1525,Waskapu /4(IV,768), 1854 Vaskapu, Vaşkapu (Bul,78),  1900 Vaşcapău, 1946 Poarta Sălajului.
Este ştiut faptul că regii maghiari donau noile teritorii cucerite nobilimii şi bisericii, ca instrumente principale ale stăpânirii feudale. Pe măsura înaintării, ocupanţii regatului luau măsuri de întărire şi apărare a teritoriilor cucerite. Una dintre aceste măsuri consta în ridicarea acelor “gyepü” adică  “presaca, prisăci” Toponimicele transilvănene: Prisaca, Posada, Poarta, Straja etc., Gyepü, Kapu, Ör  etc., ne indică uneori traseul acestor linii fortificate, ce constau din zone împădurite (generând nişte fâşii de „garduri vii“)  sau din întărituri de stâlpi groşi înfipţi în pământ unul lângă altul şi legaţi cu nuiele în zonele de trecere prin aceste fâşii de pădure, linii întâlnite mai ales la marginile regatului arpadian.  În acest sens, avem în Transilvania numeroase toponime care amintesc de acele întărituri mai simple, din copaci şi şanţuri, din îngrădituri şi valuri de pământ, care se numeau prisăci şi porţi, în limba română;   indagines şi  porta, în limba latină;gyepü şi Kapu, în limba maghiară. Unele dintre aceste „întărituri” au fost distruse sau refolosite de către maghiari în perioada luptelor pentru cucerirea Transilvaniei. Existenţa lor pe întreg teritoriul transilvănean este susţinută şi de menţionarea unor astfel de fortificaţii de către Anonymus în a sa cronică Gesta Hungarorum .
Numele iniţial al satului trebuie raportat la două apelative maghiare “vas” şi “kapu”, respectiv “fier” şi “poartă”, aşadar “Poarta de fier”.  Lăsând la o parte legendele privind existenţa la propriu  a  unor porţi de fier aici, amintim câteva surse  care se referă la arealul geografic ca loc de trecere, înventariat cu toponime de acest fel. Toponime ca: Porţ, (Porcz),  Porta Mezesina, Vaskapu, (Poarta Sălajului) , Kopus, Poarta de Fier, (deal, la nord de Huedin),  Căpuşul Mare (numele părâului, afluent al Someşului), amintesc de fapt, de etapele pătrunderii stăpânirii maghiare în Transilvania . De la tema maghiară   “vas”- “fier” s-au format toponime Vaşcău (BH), iar de la “kapu”- poartă: Căpuş, Căpuşeni ş.a. Dar pe teren românesc de la poartă sunt toponimele: Portari (VS), Portăreşti (DJ), (VL) , Portiţa (SM), Porţ (SJ), Porţile de fier (HD).
Intre antroponime cunoaştem: Portea, Portescu, Porţan, apoi Căpuşnă, Căpuşan, Căpuşneac .
Vatra actuală a satului a primit pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, în urma unor mari inundaţii ale văii Agrijului, pe locuitorii din satul Pustă.  De-o parte şi de alta a drumului s-au ridicat vreo  şapte – opt case, care  erau şi cârciumi, fapt pentru care  locul s-a numit Fogadău (magh.fogadó, han, cârciumă, ospătărie) (DUR) şi s-a extins apoi la întregul sat. Abia în anul 1946 se adoptă numele Poarta Sălajului.
Iniţial Poarta Sălajului a aparţinut districtului Agrijului şi a fost şi ea anexată comitatului Sălaj. Incă din 1467 sunt semnalate proprietăţile cunoscutei familii din zonă, Dobokai, proprietăţi care i-au fost confiscate şi donate de regele Matei fraţilor Mindszenthi. Mai târziu, în 1558, moşia Porţii de Fier va fi donată de regina Izabela familiei Banfi Pal. Pentru un timp în 1602, generalul Basta a avut în stăpânire aici moşiile satului.
În 1837 erau 100 de locuitori şi 30 de case, cu tendinţa de creştere a populaţiei. În 1890 erau 237 de locuitori; dupălimbă:  233 români, 12 germani, 1 maghiar şi 1 de altă naţionalitate; după confesie:  217 ortodocşi, 7 greco-catolici, 1 reformat, 12 iudei şi un număr de 52 de case.
(Menţiune: recenzorul a confundat pe cei 12 evrei cu germani, datorită limbii Yiddiş, un dialect sudic al limbii germane,  deci cei 12 locuitori erau evrei şi nu germani. Amintim de asemenea că în Transilvania evreii vorbeau această limbă şi/sau  maghiara. /n.n)
Biserica greco-catolică este o construcţie din lemn, realizata în jurul anului 1670. Ea a fost adusă aici şi aşezată probabil pe locul alteia mai vechi  şi pentru faptul că numărul veniţilor, mai ales din zona Agrijului şi Buciumului, devenise preponderent faţă de localnici. Din simpla comparaţie a datelor recensămintelor din 1857 şi 1900 constatăm că de la 190 locuitori, populaţia s-a dublat la 410, din care se declară după limbă 28 maghiari, care de fapt după confesie nu erau romano-catolici sau reformaţi, ci iudei. Aceştia plus încă 4 persoane ştiu scrie şi citi. Aşadar ne rămâne să dăm crezare ideii că doar 8 -10 băstinaşi mutaţi în noua vatră a satului mai rămăseseră. Să fi fost ceilalţi alungaţi găsindu-şi adăpost la Ciumărna? Poate fi plauzibilă varianta aceasta  prin numărul de greco-catolici care a crescut aici şi faptului că la jumătatea secolului al XVIII-a s-au făcut mişcări ale locuitorilor din Pustă, refugiati din calea apelor ce îi inundau. Există şi tradiţia populară care spune că pe locul unde se află în prezent Poarta Sălajului a fost Ciumărna, dar locuitorii acestui sat au fost alungaţi de către fondatorii Porţii Sălajului. Înainte Poarta Sălajului era situată în partea de hotar numită Puszta.
Denumirea unui deal Tabără, conform tradiţiei orale poate să trimită la  locul de popas, fie din perioada romană, fie din august 1601 cind a poposit aici Mihai Vitezul în drum spre Turda. In 1849 s-a oprit aici armata ţaristă, de a cărei şedere se leagă câteva legende ale satului.
Valoarea estimativă a averii comunităţii, în 1900 era de 1331 K 82 f, impozitul direct era de 1571 K 84 f.
În octombrie 1944 satul a devenit teatrul luptelor dintre armata română  şi trupele naziste şi hortiste. Eroi necunoscuţi au rămas aici în ţărâna hotarului, iar în curtea bisericii de lemn a fost înmormântat eroul Alexandru Todea.
Şcoala confesională este semnalată  la începutul sec. al XIX –lea. Primul preot şi învăţător cunoscut era  Ioan Curea, 1866 – 1876, după care a urmat până în anul 1909, dascălul Ioan Pop. Puţinii elevi ce frecventau şcoala,  învăţau în casele unor localnici, care aveau cel puţin o cameră mai spaţioasă  şi o închiriau.  Actuala clădire a fost construită între anii 1922 – 1924, când a  fost dată în folosinţă. Câte doi – trei ani, până la intrarea în noul local au funcţionat: Ferencz Marton, Sebestyen Marton (1917), Simion Cosma şi Traian Donciu. Din 1924 -1926 a fost învăţător Ioan Maxim şi din 1926 până în anul 1940, preotul şi învăţătorul  Ioan Câmpean,   nevoit să se refugieze în 1940 la Bazna, judeţul Sibiu.
Biserica ortodoxă cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, o construcţie din piatră şi cărămidă, îşi are obărşia în dorinţa mai veche a locuitorilor de a construi o biserică mai mare, care să fie folosită în locul bisericuţei de lemn SfinţiiArhangheli Mihail şi Gavriil, care devenise neîncăpătoare. Astfel, în timpul păstoririi preotului Ioan Cîmpeanu, în anul 1931 au început lucrările şi au durat până în 1940, când a fost acoperită şi tencuită numai în exterior.
Vitregiile vremii au făcut ca biserica să rămână în această stare până în anii 1968-1969, în timpul păstoririi părintelui Horaţiu Alexandru, când s-a tencuit interiorul, s-au pus geamuri, uşi, catapeteasmă  şi s-a dotat cu cele necesare slujirii.
A fost târnosită în 8 septembrie 1969 de către P S Valerian Zaharia.  Alte lucrări de întreţinere şi înfrumuseţare au avut loc în anul 1979, când  s-a schimbat acoperişul înlocuindu-se ţigla cu tablă zincată şi s-a tencuit din nou interiorul bisericii; în 1980-1981 s-a pictat biserica de către pictorul prof. Coriolan Munteanu din Cluj Napoca, în tehnica tempera grasă. Lucrările de renovare şi înfrumuseţare au fost binecuvântate în toamna anului 1981, de catre P S Vasile Coman, episcop al Oradiei. Începând cu vara anului 2001, filia Poarta Sălajului, care aparţinea de parohia Românaşi devine parohie, fiind hirotonit şi instalat   părintele  Gabriel Gârdan de către P S Ioan Mihălţan, la 5 august 2001.  Din  2003 biserica are un sistem modern de încălzire, iar în 2004 s-a renovat exteriorul şi a fost împrejmuită cu un gard nou.  În afara celor de mai sus, amintim în şirul preoţilor slujitori pe Ioan Curea  1866- , Gh. Vlaicu – , Nicolae Pavel,  Eugen Olatu, 1954 – , Simion Drahnea -, Alexandru Horaţiu, 1968 . 1977, Gheorghe Gherman, 1977 – 2001 şi Viorel-Gabriel Gârdan până la sfârşitul anului 2009. Începând cu anul 2010 serviciul religios este oficiat de părintele paroh Petru-Marcel Şamşodan.
Toponime: un mărăciniş pe numele de Mânjele. Păduri: Păşuet, (Ptişcuţa) Chişcuţa?, Muncei. Pajişti şi terenuri arabile: Unghiul Mare, Tabăra, Rîtul Brebilor, Pusta, Sorţi, Boişte, Valea Păuşei, în marginea Sorţi. Fântâni:   Fântâna Albă, în Ptişcuţa era Fântâna Boilor, în Muncei Fântâna cea  Bună, în Tabăra, Fântâna Taberei.

                                                    ROMITA

Satul Romita este aşezat pe valea Agrijului, pe drumul judeţean 108A, la graniţa de est a comunei, la 5 km de centrul administrativ. Este o aşezare cu vatră bilaterală motivată de existenţa albiei Agrijului şi a şoselei de legătură cu oraşul Jibou. Dacă la începuturi aşezarea era mai aproape  de lunca râului, din cauza depunerilor aluvionare talvegul s-a ridicat şi viiturile au inundat n timp gospodăriile producind modificarea arealului aşezării.
La recensământul din anul 2002 satul avea 298 de locuitori din care 150 bărbaţi şi148 femei.
Atestarea documentară începe  din anul 1408 cu denumirea Romlot, 1460 Romloth./4.(IV,298), 1733 Romita(c.K.) 1750 Romlot, 1854 Romlott, Romita (Bul.87), 1900 Romlot, 1930 Romita.
Numele satului Romita  este asociat apelativului maghiar  romlott  – “alterat – stricat”, care are în componenţă  radicalul“rom”  – ruină,  dărâmătură, acestea cf. (DMR, 1961)  “În documentele oficiale ale evului mediu satul şi zona castrului apare sub denumirea maghiară de Romlott – care în traducere înseamnă  stricată, (ruinată, distrusă). Ca o concluzie foarte importantă, care merită semnalată acum, este faptul că zidurile şi ruinele erau la vremea respectivă (1408),  “în picioare” şi se vedeau la suprafaţa terenului, când ele au intrat în atenţia oficialităţilor vremii, fiind notate sub denumirea de romlott – în limba maghiară.
De la această denumire a derivat apoi numele de Romita. Românii, locuitori ai zonei, au păstrat până astăzi vechea denumire de origine latină –  “Cetate”. (Al.V.Matei, Istvan Bajusz 1997:9)  Autorii au avut, de fapt, în vedere notele lui K.Hodor, care remarca : “încă din timpul lui Rákóczi Ferencz al II-lea, poartă acest nume, care provine de la  cetatea pustiită”.
Nu ar trebui exclusă varianta care porneşte de la Romulus, fiul lui Marte, de  unde hipocoristicul  Romeo,  Romi, (ceea ce in latină înseamnă “ trecător prin Roma” – “locuitor al Romei” cu formele diminutivate  de “ Romică” – “Romiţă” a cărei alternanţe “ c” – “ ţ” şi “t”, sau chiar c –t, nu necesită mari explicaţii pentru a ajunge la Romită – Romita. Motivaţia constă în faptul că în această zonă aceste nume sunt foarte frecvente. De aici s-a format şi numele de Romitan (n.n.) (V. Chende 2004)
Iniţial Romita aparţinea Comitatului Dăbâca, la 1524 este amintită ca aparţinând Solnocului de Mijloc, ca apoi să  intre cu tot districtul la Comitatul Sălajului. Vechimea aşezării de la Romita este aceea a cetăţii,  pentru că de aceasta se lega însăşi existenţa populaţiei locale.
Cimitirul – după cum scrie Hodor – este situat într-un asemenea loc, unde după toate probabilităţile altădată a fost un drum roman. Romanii obişnuiau să ridice monumente morţilor lăngă drumuri. Asemenea monumente au fost descoperite acolo la începutul secolului al XIX-lea.
In 1545 o parte din Romita, din interese de apărare, probabil, apartinea de cetatea Hododului, care se lega de numele lui Kusalyi Jakcsi Mihály
Despre mişcări ale populaţiei din zona Agrijului a locuitorilor Romitei se aminteşte într-un document din 1722. De fapt, trecutul ei istoric se leagă de cel al Chichişei până în jurul anilor 1640.
Încă din 1460 este amintită aici familia Dobokai Janos, cu toate moştenirile şi ipotecile, cu tot cu locuri case şi iobagi, a căror soartă era aceeaşi indiferent de numele stăpânilor.
Într-o descriere din anul 1722 se arăta  că:  hotarul satului era împărţit în două, cea mai mare parte se afla în sud, iar partea mai mică în nord. Solul platoului (câmpiei) era pe jumătate negru şi mai fertil; pe dealuri era roşu şi sărac. Se ara cu 4 şi 6 boi un pământ sărac în îngrăşăminte. Câmpia producea de două ori semănătura. Fânul era mixt (şi de pădure). Pârâul Agrij se revărsa uneori. Moara era pe teritoriu moşieresc.
Pe atunci erau înregistraţi 7 iobagi, un pribeag (străin) şi 2 slujitori de curte cu 8 terenuri şi jumatate, 12 boi, 15 vaci, 2 viţei şi juninci, 2 cai, 10 oi şi capre, 22 porci, pământ arabil de 24 de câble, 7 găleţi şi 2 metreta cultură de toamnă, 4 găleţi şi 2 metreta cultură de primăvară, iar în anul precedent, 1721, producţia a fost de 67 de clăi de grâu, 27 de clăi de ovăz, orz şi alac, 12 clăi de cânepă şi in, 1 metreta mazăre şi linte  şi 18 căruţe de fân.
În anul 1733 se consemnau în Romita 32 de familii române cu preoţii lor: Gheorghe şi Mihai. În 1750  existau 231 de suflete greco-catolice, care aveau parte de o biserică, de un preot, un diacon şi un paracliser. Preotul  avea dreptul, la un teren intravilan, la cinci arii de ogor şi trei căruţe de fân. În 1760 contele Toldi Adam  stăpânea cea mai mare parte a satului, iar în 1837 stăpâneau  conţii Redei, Kun, baronii Wesselényi, Jozsinczki, nobilii Máté, Papp, Ketheli.
Locuitorii ortodocşi amintiţi la 1837 aveau aici o biserică de lemn, unde servea un preot  fiind semnalată şi prezenţa evreilor, iar numărul locuitorilor era de 273, al caselor de 35.
Apoi (1870)  a fost construită o şcoală de lemn, cu o sală de clasă.
În 1890  existau 381 de locuitori, după limbă: 359 români, 17 maghiari, 19 evrei, un german, 4 de alte naţionalităţi; după confesie: 337 ortodocşi, 23 greco-catolici, 1  romano-catolic, 1 reformat,  19 iudei şi 64 de case.  “ Evreii fierbeau pălincă din prune”./4.(IV,298)
În 1895 numărul gospodăriilor era de 87, iar suprafaţa terenului era de 1538 hd.cad.  din care 624 teren arabil, 516 păduri, 168 fâneţe, 94 păşuni şi 74 teren  neproductiv.
În 1721 impozitul satului a fost de 188 rhf. şi 30 dinari. În 1722 datoria comună a   satului era de 130 fl.  Valoarea estimativă a averii comunităţii în 1900 era de 5207 K 58 f., iar impozitul direct era de 1409 K. 56 f.

Noua biserică ortodoxă din sat a început a fi construită în anul 2004, când  s-a pus piatra de temelie de părintele protopop Stefan Lucaciu. Biserica se află in stadiu de finisare exterioară şi interioară, respectiv lucrări de tencuieli şi pictură.
Sfeştania noii biserici s-a făcut în anul 2010, de sărbătorirea zilei  “Intrării Domnului în Ierusalim”  în prezenţa  preotului protopop şi a preoţilor de pe valea Agrijului.
Hramul bisericii este Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cu sărbătorirea la 5 august, în ajunul “Schimbării la Faţă” (Numele i se trage de la pustiul Hozeva, Izrael. Este unul din cei mai recenţi sfinţi ai BOR.n.n.)  În Romita există şi un frumos monument al eroilor, o cruce brâncovenească de piatră albă de Viştea, închinată celor 44 de eroi căzuţi în cele două războaie mondiale. Monumentul aşteaptă de ani buni finalizarea  şi apoi sfinţirea lui.
In sat există un lăcaş de rugăciune nou aparţinând cultului penticostal, care este frecventat de cca 60 de persoane.
Toponime: Şes, Muncel, Meliţă,  Iezerel, Troian, Neguţa, Mierciuga, Hâru, Căliman,  Miaua,  Cetera, Poieni.